Sunt momente când, privind scena politică românească, ai senzația că urmărești un teatru de umbre. În față, în lumina reflectoarelor, se joacă un spectacol al conflictului: președintele „se ceartă” cu liderii de partide, partidele „se luptă” între ele, se trimit declarații tăioase, se mimează rupturi dramatice. În spate, însă, într-un spațiu pe care ochiul public îl vede tot mai greu, se negociază aceeași pace rușinoasă: înțelegerea tacită că, dincolo de diferențe, toți au același interes – să nu deranjeze prea tare mecanismul din care trăiesc.
Nu știm întotdeauna detaliile acestor înțelegeri, dar le simțim efectele. Le vedem în felul în care guvernele se schimbă, dar matricea de putere rămâne aceeași. Le vedem în felul în care scandalurile izbucnesc cu zgomot și se sting brusc, odată ce „s-a ajuns la o înțelegere”. Le vedem în felul în care, indiferent cine este președinte și cine este la guvernare, marele tabu rămâne același: nu atinge structurile, nu zguduie prea tare, nu riscă stabilitatea construcției care le ține sus.
Din punct de vedere filosofic, ceea ce trăim pare să fie o politică fără istorie. Avem actori, dar nu avem dramă reală, avem personaje, dar nu avem destin. Clasa politică actuală, în ansamblul ei, pare să se fi mulțumit cu un rol minor: să administreze o țară care merge înainte din inerție, fără meritul lor și în ciuda propriilor eșecuri, să gestioneze fonduri europene și relații externe deja stabilite de alții, să mențină aparențele ordinii, fără să-și adreseze niciodată întrebări incomode despre sens, despre viitor, despre felul în care România ar putea fi mai mult decât „o periferie stabilizată”.
Din perspectivă istorică, marile momente ale unui popor au apărut atunci când liderii săi au avut curajul să iasă din inerție: să rupă tratate injuste, să refuze compromisuri umilitoare, să îndrăznească să ceară mai mult pentru țara lor decât minimul confortabil. Astăzi, liderii noștri par să fi inversat ecuația: maximul lor de ambiție este să nu strice prea tare ceea ce există, să nu supere prea mult pe nimeni, nici în interior, nici în exterior, astfel încât ciclul lor politic să fie unul „liniștit”.
Din punct de vedere politic, se vede clar că țara nu se prăbușește, însă nu pentru că ar fi bine condusă. Nu se prăbușește pentru că este prinsă într-o structură mai mare, Uniunea Europeană, care funcționează, cu toate defectele ei. Infrastructura juridică europeană, accesul la piața comună, fondurile structurale, libertatea de circulație, standardele minime de guvernanță, toate acestea sunt ca o serie de perfuzii prin care România este ținută în viață. Dacă cineva ar tăia brusc aceste tuburi, am vedea, poate mai brutal decât ne-am dori, cât de gol este sistemul nostru intern de auto-susținere.
Spunând toate acestea nu înseamnă că minimalizăm importanța apartenenței la UE, dimpotrivă, înseamnă că recunoaștem faptul că, fără această ancoră, am fi mult mai vulnerabili la prostia, la lăcomia și la complicitățile interne. Dar înseamnă și că, atâta timp cât ne mulțumim ca „Bruxelles-ul” să fie singura noastră garanție de normalitate, clasa noastră politică își va permite să rămână la stadiul de „păcălici ai istoriei”: oameni care joacă un rol mic într-o piesă mare, profitând de pe urma unei ordini pe care nu ei au creat-o și pe care nu ei o apără cu adevărat.
Când președintele unei țări este mai preocupat de echilibrul alianțelor interne decât de direcția intereselor strategice pe termen lung, când liderii de partid își petrec mai mult timp calculând combinații de guvernare decât proiecte de țară, când opoziția își ajustează criticile în funcție de ce beneficii poate obține data viitoare, se întâmplă ceva teribil: politica își pierde conținutul moral. Nu mai este vorba despre bine și rău, despre just și injust, despre demnitate și umilință, este despre „ce este acceptabil”, „ce nu ne costă prea mult”, „ce menține echilibrul în interior”.
Această complicitate generalizată, între Preşedinţie, sedii de partide și grupuri de interes, se manifestă cel mai clar prin absențele comune: prin tăcerile în fața unor abuzuri evidente, prin lipsa de solidaritate reală cu cei loviți pe nedrept, prin refuzul de a redeschide dosare ale tranziției, prin incapacitatea de a spune „nu” unor presiuni externe atunci când acestea contravin interesului național. Este ca și cum, în culise, s-ar fi semnat un pact nespus: ne lovim între noi teatral, dar nu ne atingem de ceea ce ne hrănește pe toți.
De aici și senzația, tot mai răspândită în rândul oamenilor, că țara merge „din inerție”, că nu este condusă cu adevărat. Drumurile se mai fac, unele spitale se mai renovează, școlile se mai modernizează pe ici pe colo, dar nu pentru că ar exista o viziune coerentă. Se întâmplă doar pentru că există programe, linii de finanțare, presiuni externe, obligații. România nu se prăbușește pentru că este, metaforic, legată de o rețea de siguranță, însă cei care ar trebui să o urce mai sus, să-i dea o direcție, să-i dea un sens stau, în mare parte, cu spatele la ea.
Această stare de fapt este o imensă risipă de destin. Un popor care a trecut prin secole de lupte, de rezistență, de sacrificiu, se vede astăzi reprezentat de oameni care nu par să creadă în nimic mai altceva mai relevant decât propria lor carieră. Un spațiu care a dat lumii figuri spirituale, culturale, politice de mare anvergură se vede condus, de prea multe ori, de personaje a căror singură măreție constă în abilitatea de a supraviețui în interiorul unui sistem viciat.
Istoria este, însă, crudă în judecățile ei. Ea nu îi păstrează în memoria colectivă pe cei care „s-au descurcat bine”; îi păstrează pe cei care au știut să ia, la momentul potrivit, decizii cu adevărat costisitoare pentru ei și folositoare pentru comunitate. Cei care astăzi „se înțeleg între ei”, își împart puterea, își protejează unul altuia vulnerabilitățile, vor apărea, peste decenii, dacă vor apărea, doar ca note de subsol: exponenți ai unei clase politice incapabile să fie la înălțimea vremurilor.
Acest diagnostic nu este doar o lamentație, conține și o întrebare pentru fiecare dintre noi: de ce acceptăm ca scena să fie ocupată de „păcălici ai istoriei”? De ce nu vedem, sau nu susținem, sau nu formăm alte tipuri de lideri? De ce ne mulțumim să alternăm între aceiași oameni, rebranduiți, reambalați, dar niciodată cu adevărat schimbați în structura lor morală?
Răspunsul simplist ar fi: pentru că nu avem de unde alege. Răspunsul onest este mai dureros: pentru că, de foarte multe ori, votăm confortabil, nu curajos; emoțional, nu responsabil; pentru că ne este teamă să riscăm ceva diferit. Atunci când vezi că „toți sunt la fel”, ești tentat să alegi „cel puțin amuzantul” sau „cel puțin previzibilul”, nu să cauți, cu încăpățânare, omul care, poate fără carismă ieftină, ar putea aduce o altă etică la vârf.
Și totuși, speranța nu a murit. Ea nu moare niciodată complet într-un popor. Dincolo de scena oficială, există încă oameni care muncesc cinstit, profesioniști care nu vor să intre în jocuri murdare, tineri care simt instinctiv că ceva nu este în regulă cu pactele tăcute ale actualei clase politice. Întrebarea este dacă acești oameni vor avea, la un moment dat, curajul să iasă la vedere și dacă societatea va avea, la rândul ei, curajul să-i susțină.
Președinți, lideri de partide, miniștri, primari, toți cei care astăzi se mișcă pe scena politică, mimând conflicte și exersând compromisuri, vor fi întrebați, într-o zi, de istorie și de propria lor conștiință: ce ați făcut cu puterea pe care ați primit-o? Au folosit-o doar pentru a-și spori influența, averea, confortul? Sau au avut curajul să plătească prețul deciziilor grele, care nu le aduceau aplauze de moment, ci poate chiar pierderi personale, dar câștiguri pentru țară?
Dacă răspunsul va fi primul, atunci ei nu sunt altceva decât păcălici ai istoriei: figuri trecătoare care au confundat scena mare cu un mic spectacol pentru propriul ego. Dacă, însă, se va ivi, chiar și din rândul acestei generații, un om care va îndrăzni să rupă pactele tăcute, să redea politicului demnitatea de a urmări interesul național, mai mult decât inerția europeană, atunci poate că România va avea, din nou un destin și nu doar supraviețuire.
Până atunci, rămâne întrebarea pentru fiecare dintre noi: cât timp vom accepta ca istoria să ne fie scrisă de cei care nu cred în ea?
