România are o problemă structurală gravă, ignorată sistematic de clasa politică: 63% dintre unitățile administrativ-teritoriale nu generează suficiente venituri proprii nici măcar pentru a-și achita fondul de salarii. Nu cheltuielile totale de funcționare — doar salariile. Este o realitate care ar trebui să șocheze orice contribuabil și să forțeze o reformă administrativă radicală, mult timp amânată din calcule electorale.
Cifrele care acuză un sistem eșuat
Datele sunt brutale în simplitatea lor. 2.000 din cele aproximativ 3.226 de UAT-uri din România nu se pot autofinanța nici la nivelul cel mai de bază, adică plata angajaților proprii. 2.500 de unități administrativ-teritoriale au mai puțin de 5.000 de locuitori, reprezentând 78,5% din totalul UAT-urilor. Aproape 4 din 5 primării din România administrează comunități atât de mici încât susținerea unui aparat birocratic propriu devine, din punct de vedere economic, o absurditate.
Tradus în termeni concreți: sute de mii de români plătesc impozite locale care nu ajung nici măcar să acopere leafă primarului, a viceprimarului, a contabilului și a celorlalți funcționari ai primăriei respective. Restul vine de la bugetul central — adică din buzunarul tuturor românilor.
Aparatul administrativ: un lux pe care România nu și-l poate permite
O primărie funcțională presupune, prin lege, un set minim de structuri: primar, viceprimar, consiliu local, departament de contabilitate, registratură, urbanism, stare civilă și alte funcțiuni obligatorii. Acest aparat are un cost fix considerabil, indiferent dacă localitatea are 500 sau 50.000 de locuitori.
Când distribui acest cost fix pe o populație de 800–1.500 de persoane, realitatea multor comune românești, rezultatul este o eficiență administrativă aproape nulă și o risipă cronică de resurse publice. Banii care ar putea finanța un drum comunal, o școală renovată sau o rețea de apă potabilă se duc, în schimb, pe salarii ale unui aparat administrativ supradimensionat față de dimensiunea reală a comunității pe care o servește.
De ce se perpetuează această situație? Răspunsul e politic
Soluția tehnică este relativ simplă: comasarea forțată a localităților sub un prag demografic și fiscal minim. Modelele europene există. Danemarca, Germania și Polonia au trecut prin reforme administrative profunde care au redus dramatic numărul de unități administrativ-teritoriale, crescând eficiența și calitatea serviciilor publice.
România discută despre această reformă de cel puțin două decenii. Rezultatul este zero comasări semnificative, iar motivul este la fel de simplu pe cât este de scandalos: fiecare primărie înseamnă voturi. Un primar este un lider de opinie local, un distribuitor de favoruri, un mobilizator electoral. Niciun partid nu vrea să-și sacrifice rețeaua de primari rurali pe altarul eficienței bugetare. Astfel, interesul electoral primează în fața interesului public, iar factura o plătesc contribuabilii din toată țara.
Ce ar însemna o reformă reală
O reformă administrativă serioasă ar presupune stabilirea unui prag minim viabil, atât demografic cât și fiscal, sub care o unitate administrativă nu poate exista independent. Experții vehiculează cifra de minimum 5.000–10.000 de locuitori. Aceasta ar fi urmată de comasarea obligatorie a localităților care nu ating pragul, cu păstrarea unor puncte locale de servicii publice pentru a nu abandona cetățenii din zone izolate. Economiile realizate ar fi redistribuite către investiții reale în infrastructură și servicii, totul susținut de un calendar ferm și asumat politic, nu de promisiuni electorale repetate la fiecare ciclu.
Reforma nu mai poate fi amânată
România nu are luxul de a menține la nesfârșit un sistem administrativ conceput pentru a satisface clientele politice, nu pentru a servi cetățenii. Într-o țară cu fonduri europene neutilizate, cu infrastructură precară și cu servicii publice subfinanțate, a cheltui bani publici pe aparate administrative neviabile nu este doar ineficiență — este iresponsabilitate.
Desființarea a cel puțin 2.000 de primării neviabile nu este un atac la identitatea comunităților locale. Este condiția minimă pentru ca acele comunități să primească, în sfârșit, servicii publice de calitate. Întrebarea nu mai este dacă România poate face această reformă. Întrebarea este dacă clasa politică are curajul să o facă — sau dacă va continua să aleagă voturile în locul bunului simț economic.
