Salariul minim din România nu mai este de mult un venit, ci o condamnare la sărăcie. Cu banii încasați lunar nu poți întreține o familie, nu poți crește un copil și, în mod cert, nu poți plăti o rată la o locuință. După taxe, utilități și mâncare, nu mai rămâne nimic. Nici pentru educație, nici pentru sănătate, nici pentru viitor.
Un copil înseamnă cheltuieli constante: hrană, haine, școală, medicamente. O familie înseamnă stabilitate. În România, salariul minim nu oferă niciuna dintre acestea. Oamenii muncesc cinstit, dar sunt ținuți captivi într-un sistem care ia mult prin taxe și dă foarte puțin înapoi. Statul îți cere, dar nu îți oferă șanse reale.
Rata la o casă a devenit un vis interzis. Chiriile sunt uriașe, dobânzile sufocante, iar salariul minim nu acoperă nici măcar strictul necesar. În aceste condiții, a avea o familie nu mai este un drept firesc, ci un lux.
Românii nu sunt săraci pentru că nu muncesc, ci pentru că sunt storși de un sistem care îi ține pe minim. Iar o țară care își condamnă oamenii la supraviețuire își condamnă singură viitorul.
