Aproape 500.000 de români nu au locuri de muncă. Nu e un accident statistic, ci dovada clară că în România nu există un plan de țară. Nu există o strategie care să spună simplu și clar: ce producem, unde muncim și cum trăim decent din munca noastră.
Un stat funcțional își pune cetățenii la lucru. Creează industrii, susține producția, deschide șantiere, lansează programe economice. La noi, statul vorbește mult și face puțin. Se mulțumește să administreze sărăcia, nu să o elimine.
Șomajul masiv înseamnă familii fără siguranță, tineri fără perspective și comunități abandonate. Înseamnă dependență de ajutoare și plecarea forței de muncă peste graniță. Înseamnă salarii mici pentru cei care încă muncesc, pentru că piața e sufocată de lipsa alternativelor.
Fără un plan economic național, munca nu este valorizată, iar salariile corecte rămân doar promisiuni. O țară în care jumătate de milion de oameni stau pe margine nu e o țară săracă. E o țară prost condusă.
