De ce piața muncii din România îi respinge pe tineri: între statistici dure și politici idioate
România vorbește mult despre “criza forței de muncă”, dar când vine vorba de tineri, realitatea arată invers: intrarea pe piața muncii rămâne una dintre cele mai grele etape. Datele oficiale sunt greu de cosmetizat: în trimestrul II 2025, rata șomajului a fost 6%, însă la tineri (15–24 ani) a urcat la 22,9%—aproape un sfert din cei care vor să muncească nu găsesc un loc.
1) “Nu sunt joburi”, dar și “nu sunt joburi pentru început”
Dincolo de cifre, problema e tipică pentru economiile cu intrare grea în carieră: companiile cer experiență, iar tinerii au nevoie de primul contract ca să o obțină. În perioade de incertitudine, firmele reduc posturile junior și cresc filtrarea (internship “cu experiență”, roluri entry-level cu 2–3 ani ceruți etc.). Iar când costurile de angajare sunt ridicate, primul care “cade” e jobul de început—cel mai riscant pentru angajator.
2) “Eliminarea part-time” nu a fost literală, dar statul l-a făcut neatractiv (și asta lovește fix în tineri)
Aici e una dintre cele mai concrete acuzații la adresa guvernelor Ciucă și Ciolacu: nu au interzis contractele part-time, dar au introdus reguli care le-au crescut costul.
Din 1 august 2022, OUG 16/2022 a schimbat logica contribuțiilor pentru multe contracte part-time: în numeroase cazuri, contribuțiile (CAS/CASS) ajung să se raporteze la salariul minim, nu la venitul efectiv, ceea ce scumpește angajarea cu fracțiune de normă.
În 2025, discuția nu a dispărut: există în continuare mecanismul de raportare la salariul minim, doar că guvernul a menținut o facilitate de 300 lei care reduce baza (de la minimul brut de 4.050 lei la 3.750 lei în calculul contribuțiilor, în explicațiile din presă).
De ce contează asta pentru tineri? Pentru că part-time-ul e, în practică, rampa clasică de intrare: pentru studenți, pentru cei care încearcă “un prim job” fără program complet, pentru cei din orașe mici sau care fac naveta. Când statul scumpește part-time-ul, firmele fie renunță, fie îl “transformă” în colaborări instabile, fie preferă un full-time pe minim (care nu rezolvă problema școlii/facultății).
3) Ce face (sau promite) Guvernul Bolojan: stimulente, dar fără a repara “frâna” de la început
În spațiul public apar propuneri și măsuri asociate Guvernului Bolojan care încearcă să împingă angajarea tinerilor prin subvenții și prime. Exemple: programe de “sprijin pentru primul loc de muncă” și pachete de măsuri pentru inserție pe piața muncii, prezentate de Ministerul Muncii.
Iar în zona de analiză/presă economică apar idei despre ce ar putea face guvernul pe piața muncii cu “costuri mici, impact mare”.
Problema: astfel de stimulente pot ajuta punctual, dar dacă nu sunt dublate de simplificarea intrării (mai ales prin forme flexibile, legale și accesibile), riști să ai o piață în care statul subvenționează “excepțiile” în timp ce regula rămâne: tânărul e scump, riscant și birocratic de angajat.
4) “Respinge” e un cuvânt dur, dar explicabil: statul a taxat flexibilitatea, apoi s-a mirat că tinerii nu intră
Când ai: șomaj tineresc de 22,9% (Q2 2025) , o piață în care jobul de început e rar și selectiv, și politici fiscale care au făcut part-time-ul mai puțin atractiv (mai ales după OUG 16/2022), …rezultatul e previzibil: tinerii rămân “pe margine”, iar frustrarea se vede în migrație, în job hopping, în muncă informală sau în “pauze” prelungite între școală și primul contract stabil. Dacă vrei ca tinerii să muncească, trebuie să le faci intrarea ieftină și simplă, nu să taxezi fix forma de muncă pe care o pot accepta cel mai ușor la început (part-time, program flexibil, stagii reale). Iar dacă guvernele (Ciucă/Ciolacu) au pus frână prin fiscalitate și birocrație, Guvernul Bolojan riscă să rămână la nivel de “prime și programe” fără să repare mecanismul care produce blocajul.
