ANALIZĂ | România, țara cu un singur partid și mai multe sigle. Cum a murit opoziția și ne-am predat „liniștii” asurzitoare
Dacă democrația funcționează pe principiul vaselor comunicante – Putere și Opoziție – atunci România anului 2026 este un sistem secat, în care lichidul vital s-a scurs într-o singură direcție: cea a interesului de cartel. Privind scena politică de la București, realitatea este brutală: România nu mai are Opoziție.
Ceea ce vedem în Parlament sau la televiziuni este doar o scenetă ieftină, o mimare a conflictului, în timp ce în spatele ușilor închise se împart bugete, se închid dosare și se tranzacționează viitorul țării într-o liniște deplină.
Marea Coaliție a Tăcerii
PSD și PNL, comasați de facto într-un „Partid Unic” cu două capete, au reușit performanța de a anestezia complet societatea. Sub pretextul stabilității geopolitice și a crizelor economice, au transformat Parlamentul într-un simplu notariat guvernamental.
Scandaluri care în orice țară civilizată ar fi scos oamenii în stradă și ar fi dărâmat guverne – vezi recenta afacere „Kensington” și deturnarea subvențiilor publice – sunt astăzi trecute cu vederea. De ce? Pentru că nu există nimeni care să le sancționeze credibil. Puterea nu se teme de nimeni, pentru că nu are de cine.
Opoziția „de catifea” și Opoziția „de circ”
Pe de o parte, avem rămășițele dreptei reformiste (USR, REPER și așchiile desprinse), care par să fi intrat într-o hibernare intelectuală și strategică. Blocați în bulele de pe rețelele sociale și măcinați de lupte interne pentru șefii iluzorii, aceștia au pierdut contactul cu „România profundă”. Comunicatele lor de presă sunt corecte, dar sterile. Nu mai au capacitatea de a mobiliza, de a inspira sau de a speria Puterea. Au devenit o anexă decorativă a democrației, tolerată pentru a da bine în rapoartele externe.
Pe de altă parte, avem „Opoziția de zgomot” – AUR, SOS și facțiunile suveraniste. Deși vocali și agresivi pe TikTok, eficiența lor politică este nulă. Mai grav, există suspiciuni rezonabile – confirmate de manevrele PSD/PNL cu Călin Georgescu – că o parte din această zonă este, de fapt, o „opoziție controlată”. Un sperietoare convenabilă, crescută în laboratoarele partidelor sistem, menită să valideze „stabilitatea” actualilor guvernanți. Când Opoziția este finanțată sau umflată chiar de către Putere, ea încetează să mai fie Opoziție; devine complice.
Cetățeanul, lăsat singur
Tragedia nu este a partidelor care nu mai iau voturi, ci a cetățeanului care nu mai are avocat.
Sindicatele sunt politizate, societatea civilă este obosită sau ignorată, iar presa critică este sufocată de banii de partid.
România a ajuns într-un punct critic al existenței sale democratice. Nu ne îndreptăm spre dictatură cu tancuri pe străzi, ci spre o dictatură a consensului transpartinic, unde votul devine o formalitate, iar alternanța la putere este doar o rotație a cadrelor din aceeași mare familie de interese.
Fără o Opoziție reală, care să muște, să investigheze și să ofere o alternativă de guvernare, nu avem democrație. Avem doar o administrare a resurselor publice de către un grup privilegiat, care știe un singur lucru sigur: indiferent ce fac, nu vor păți nimic.
