Sub pretextul echilibrării bugetare, Ilie Bolojan a ales cea mai comodă și cinică soluție: să apese fiscal exact pe cei care abia supraviețuiesc. Noile taxe și impozite nu vizează marile averi, profiturile uriașe sau rețelele economice bine conectate politic, ci oamenii nevoiași, familiile cu venituri mici și micii contribuabili deja sufocați de scumpiri.
Măsurile sunt prezentate drept „necesare” și „inevitabile”, dar realitatea din teren spune altceva. Creșterea poverii fiscale pentru cei de jos înseamnă facturi mai greu de plătit, renunțări la alimente de bază, datorii și o presiune constantă asupra unor oameni care nu mai au de unde să strângă cureaua. Statul cere mai mult tocmai de la cei care au cel mai puțin.
În timp ce pensionarii cu venituri mici, lucrătorii plătiți la limită și familiile vulnerabile sunt împinse spre disperare, marile interese economice rămân protejate. Nu există o ofensivă reală împotriva evaziunii la nivel mare, nu există o taxare corectă a profiturilor excesive, nu există curajul de a deranja adevărații beneficiari ai sistemului. Politica fiscală devine astfel un instrument de pedepsire a săracilor, nu de corectare a inechităților.
Această abordare nu face decât să adâncească ruptura socială. Oamenii simt că statul nu îi mai reprezintă, ci îi folosește ca sursă de bani ușor de extras. În loc să construiască solidaritate și încredere, taxele impuse de Bolojan alimentează frustrarea, furia și sentimentul de abandon. Când guvernarea se face pe spinarea celor vulnerabili, democrația se golește de conținut.
România nu duce lipsă de bani, ci de voință politică pentru o distribuție echitabilă a poverii fiscale. Alegerea de a taxa nevoiașii este o decizie politică, nu o necesitate economică. Iar efectele ei se vor vedea rapid: mai multă sărăcie, mai multă migrație și o societate tot mai dezbinată.
