În România, fiecare antreprenor a înțeles un lucru simplu: statul ia mai mult decât lasă. Povara fiscală pe muncă a devenit atât de grea încât firmele nu mai funcționează pentru a se dezvolta, ci pentru a alimenta un buget public care nu oferă nimic în schimb. Este o realitate pe care o simt toți cei care încearcă să construiască ceva aici.
În ateliere, fabrici, birouri și magazine, oamenii de afaceri calculează. De fiecare dată când vor să mărească salariile sau să angajeze pe cineva nou, sistemul fiscal îi pedepsește. În loc să fie încurajați să creeze locuri de muncă și valoare adăugată, antreprenorii sunt taxați agresiv pentru simplul fapt că produc și muncesc. Rezultatul? Mai puține investiții, creștere frânată, incertitudine.
Guvernul vorbește despre „sprijinirea mediului de afaceri”, dar realitatea contrazice orice declarație. Taxarea ridicată împinge firmele spre supraviețuire, nu spre performanță. În timp ce alte state reduc presiunea pe muncă pentru a stimula economia, România preferă să tragă de cei care muncesc și produc, ca și cum ar fi o resursă infinită.
Taxele pe muncă nu sunt doar o povară fiscală. Sunt un mecanism prin care statul decide cine prosperă și cine se stinge. Iar astăzi, afacerile românești sunt împinse spre margine de un sistem care ar trebui să le protejeze, nu să le uzurpe.
