România trăiește una dintre cele mai dureroase tragedii sociale ale ultimelor decenii: despărțirea dintre părinți și copii. Milioane de tineri pleacă în Europa ca să muncească sau să studieze, iar mulți dintre ei nu se mai întorc. Nu pentru că nu și-ar iubi țara, ci pentru că aici nu au o viață decentă, nu au perspective, nu au un stat care să îi sprijine.
În fiecare sat rămân case cu obloanele trase, bătrâni singuri și familii destrămate. Părinții își privesc copiii crescând prin ecrane, iar nepoții își cunosc bunicii doar de la telefon. România se goleşte încet, tăcut și sigur, în timp ce guvernele succesive se prefac că nu văd dimensiunea tragediei.
Tinerii nu pleacă pentru aventură, ci pentru frustrare. Pleacă din cauza salariilor mici, a birocrației care sufocă orice inițiativă, a lipsii de respect față de munca lor, a unui sistem politic care se gândește la taxe înainte să se gândească la oameni. Pleacă pentru că acolo pot construi un viitor, iar aici sunt obligați să supraviețuiască.
Dacă România nu va crea oportunități reale — locuri de muncă bine plătite, universități competitive, un climat economic prietenos, un stat predictibil — exodul va continua. Iar părinții vor rămâne singuri, așteptând la poartă o întoarcere care, pentru mulți, nu mai vine.
Nu tinerii au abandonat România. România, prin guvernele sale, i-a împins să plece.
