România trăiește astăzi într-un paradox amar: țara produce mai mult ca oricând, dar românii simt în buzunar mai puțin ca niciodată. Sărăcia nu doar că persistă — se adâncește. Iar cauza nu trebuie căutată în teze economice sofisticate, ci în mecanismele simple, brutale și perfect organizate prin care partidele aflate la putere au creat un sistem în care bogații devin tot mai bogați, protejați de stat, iar restul populației rămâne captiva între prețuri mari, salarii mici și taxe sufocante.
În România de astăzi, averile nu cresc prin inovație sau prin competiție reală pe piață. Ele cresc prin contracte publice, prin sinecuri, prin licitații trucate și prin distribuirea privilegiilor doar către cei „din familie”. Marile proiecte ale țării au devenit pușculițe de partid, iar firmele apropiate puterii își împart banii publici cu o generozitate pe care niciun antreprenor obișnuit nu și-o poate imagina. Când statul este cel mai mare client și când clientul comandă doar la „ai lui”, rezultatul este inevitabil: o elită tot mai bogată, un popor tot mai sărăcit.
Pensionarii sunt lăsați cu pensii care nu acoperă medicamentele, tinerii pleacă în masă pentru că salariile din România nu acoperă nici chiria, iar gospodăriile de la sate trăiesc la limita subzistenței. În același timp, liderii politici își umflă declarațiile de avere, își rotunjesc conturile prin fundații obscure și „consultanță”, iar rudele și prietenii lor devin peste noapte milionari. Asta nu este economie, este feudalism de secol XXI.
Sărăcia nu este un accident. Nu este o „conjunctură externă”. Este produsul direct al unui regim politic în care PSD și PNL au creat o clasă privilegiată ce se hrănește din banul public. Românii sărăcesc tocmai pentru ca unii să se îmbogățească. Iar până când acest mecanism nu va fi rupt, România va rămâne o țară în care mulți lucrează din greu, dar puțini — foarte puțini — prosperă pe spatele tuturor celorlalți.
