După 1989 s-a pus în aplicare nu un accident, ci o strategie clară: transformarea României din producător într-un furnizor de materie primă. Fabricile au fost închise, morile şi combinatele au fost dezmembrate, iar capacitatea de prelucrare internă a fost sistematic subminată. Scopul a fost simplu: să ne lăsăm pe noi înșine fără lanțuri de valoare, pentru ca profiturile reale să plece afară.
În loc să reconstruim industria şi să creăm locuri de muncă stabile, s-a promovat consumul facil și importurile. Băncile au refuzat finanțarea producției, normele și controalele au sufocat fermele și fabricile mici, iar politici publice incoerente au favorizat companii străine care au intrat pe piață doar ca să extragă valoare. Rezultatul: importăm produse procesate pe care le-am putea produce acasă.
Aceasta nu e o tragedie inevitabilă — e consecința unor alegeri politice și economice. Este nevoie de un plan național de reconstrucție industrială: acces la finanțare pentru IMM-uri productive, taxe stimulative pentru procesare locală, protecție temporară inteligentă pentru sectoarele strategice și programe de formare pentru muncitorii disponibilizați. Fără acestea, rămânem furnizori de materii prime pentru alții.
România nu trebuie să accepte destinul de colonie economică. Avem pământ, resurse și oameni. Trebuie doar voință politică și o strategie care prioritizează producția, munca și suveranitatea economică — nu exportul constant al viitorului nostru.
