Unul dintre cei mai mari domnitori ai neamului, cinstit azi de români. Acum 521 de ani se stingea din viață voievodul Ștefan cel Mare
Românii îl cinstesc astăzi pe domnitorul moldovean Ștefan cel Mare, un simbol al rezistenței, desemnat cea mai mare personalitate a istoriei românilor și cel mai mare conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu.
Acum 521 de ani, în 2 iulie 1504, voievodul Ștefan al III-lea trecea la cele veșnice, iar țara îl îngropa „cu multă jale și plângere”, după cum scria cronicarul Grigore Ureche. Domnitorul a fost înmormântat la Mănăstirea Putna, pe care a ctitorit-o, „Ierusalimul neamului românesc”, cum a numit-o Mihai Eminescu. În urmă cu 32 de ani, în vara anului 1992, marele voievod a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.
Ștefan cel Mare, fiu al lui Bogdan al II-lea și al Mariei-Oltea, își începe domnia în 12 aprilie 1457, când îl învinge la Doljești, azi jud. Neamț, pe predecesorul său Petru Aron. Izvoarele istorice ne spun că, la urcarea pe tron, tânărul Ștefan avea fie 24, fie 19 ani. La nivel regional, este recunoscut domn doi ani mai târziu printr-un tratat prin care primea protecția regelui polonez Cazimir al IV-lea.
A început domnia ca suzeran al polonezilor și a încheiat-o cu o pace cu otomanii prin confirmarea unui tribut plătit Porții. Pe parcursul domniei nu au lipsit însă perioade însemnate de independență cu acorduri și înțelegeri cu vecinii – unguri, polonezi și otomani. Chiar în primii ani de domnie, în 1462, a făcut front comun cu otomanii pentru a recupera cetatea Chilia, controlată la acea vreme de maghiari. A avut două decenii, între 1469 și 1489, de războaie periodice cu Imperiul Otoman și voievozi valahi, iar după asta este într-un conflict direct, timp de 10 ani, cu Polonia.
Ştefan a câştigat 34 din cele 36 de războaie purtate, alte izvoare menționând și peste 40 de bătălii. „Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-l căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”, așa era descrisă tenacitatea domnitorului de cronicari. Cea mai răsunătoare bătălie a fost cea de la Vaslui, la Podu Înalt. Suleiman, un pașa al sultanului Mehmed, și oastea sa de 120 de mii de soldați au fost învinși la 10 ianuarie 1475 într-o zonă accidentată a văii Bârladului, unde turcii fuseseră atrași printr-o tactică de hărțuire. Victoria sa a ajuns la cele mai mari curți ale Europei, iar papa l-a proclamat pe Ştefan „Atlet al lui Hristos”. Peste un an, însă, otomanii se revanșează la Războieni, acolo unde în urma unei expediții, declanșate chiar de sultanul Mehmed, cuceritorul Constantinopolului, Ștefan al III-lea este învins.
Opt ani mai târziu, în 1484, în urma unor incursiuni ale noului sultan Baiazid al II-lea, Moldova pierde și cetățile Chilia și Cetatea Albă, pe care Ștefan nu le va mai putea recupera.
Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate practic împotriva tuturor vecinilor săi, turci, tătari, maghiari, poloni, au fost pregătite întotdeauna de o politică externă foarte abilă, ce a permis voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili, să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi. Din punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat negocieri şi a încheiat alianțe, în funcție de împrejurări, cu o serie de state puternice din acea perioadă – Hanatul de Crimeea, Imperiul Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria, Veneția și Statul Papal.
La nivel cultural, prosperitatea economică a Țării Moldovei i-a permis lui Ştefan cel Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor mănăstiri și biserici, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar. Epoca lui Ştefan cel Mare rămâne una de referință în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele aşa-numitului „stil moldovenesc” în arhitectura şi pictura religioasă, un exemplu fiind renumitele ctitorii Putna și Voroneț.
Ştefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori şi a avut opt copii legitimi. Prima nevastă a lui Ştefan a fost Evdochia din Kiev cu care s-a căsătorit în 1463 şi cu care a avut trei copii, pe Alexandru, Petru şi pe Elena, cea care avea să devină soția lui Ivan Ivanovici, moştenitorul cneazului Moscovei. Evdochia moare însă peste patru ani. În 1472, Ștefan se căsătorește cu Maria de Mangop, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea. Cu aceasta Ştefan a avut doi băieți, Ilie şi Bogdan, despre care se spune că ar fi fost gemeni şi că au decedat la vârste fragede. Maria de Mangop a murit la cinci ani după căsătorie, în 1477, fiind înmormântată în biserica Mănăstirii Putna.
Cea de-a treia şi ultima căsătorie a lui Ştefan cel Mare a avut loc în anul 1480, când soție i-a devenit Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, domnitorul Țării Româneşti şi fratele lui Vlad Ţepeş. Dacă Ştefan avea 45 de ani, ultima sa nevastă avea doar 18 ani şi a fost luată ostatică de domnitorul moldovean, împreună cu mama ei, încă din anul 1473. În urma acestei ultime căsnicii, Ştefan a avut trei copii, respectiv pe fiul Bogdan, cel care l-a urmat la tronul Moldovei după moarte, şi fiicele Ana şi Maria – Chejna.
Singurul despre care se poate spune cu certitudine că este fiul lui Ştefan din afara căsătoriei este Petru Rareş, domnitor al Moldovei între 1527 – 1538 şi 1541 – 1546. Despre Petru Rareş se ştie că s-a născut în 1483, ca urmare a unei relații dintre Ştefan cel Mare şi o anume Maria Rareşoaia.
