Într-un colț uitat de lume, ascuns între munții Făgăraș, trăiește Ionel, un băiat de 9 ani, cu ochi mari și plini de dor. Casa lui, o căsuță mică și rece, stă la marginea unui sat unde timpul pare să fi uitat să mai treacă. Părinții lui au plecat în străinătate acum trei ani, lăsându-l în grija bunicii. De atunci, telefonul lor nu a mai sunat. Ionel nu știe dacă mai sunt bine, dacă îl mai iubesc sau dacă își amintesc că există.
Bunica lui, o femeie trecută de 70 de ani, îl crește cum poate, dintr-o pensie de doar 1300 de lei. Renunță la medicamentele care îi alină durerile de spate ca să-i poată cumpăra caiete și creioane. În fiecare dimineață, îi pune pe masă o felie de pâine cu zahăr, singurul „răsfăț” pe care i-l poate oferi. „Mănâncă, mamaie, și du-te la școală, să ajungi om mare,” îi spune, ascunzându-și lacrimile sub un zâmbet forțat.
Ionel merge zilnic cinci kilometri prin noroi, cu ghiozdanul rupt și caietele împachetate într-o pungă, ca să nu le ude ploaia. La școală, îi privește cu admirație pe colegii care povestesc despre jocurile lor pe calculator. El nu a văzut niciodată unul, dar visează să aibă unul al lui. „Aș învăța mai multe, poate aș deveni cineva,” spune, cu ochii plini de speranță.
Seara, la lumina unui bec slab, Ionel își face temele, în timp ce bunica îl privește cu dragoste și îngrijorare. „Să înveți, Ionel, să nu ajungi ca mine, sărman și uitat de lume,” îi spune, cu glas stins. În sărăcia lucie a casei lor, unde frigul intră fără să ceară voie, visul unui calculator este un lux inimaginabil.
Ionel nu se plânge. S-a obișnuit cu lipsurile și cu tăcerea care umple casa. Dar într-un colț al sufletului său, copilul de 9 ani păstrează speranța că, într-o zi, lumea va fi mai bună pentru el. Până atunci, își trăiește copilăria între pâine cu zahăr, noroi și lacrimi neștiute.
