Interesante vremuri trăim, nuanțele de gri ale realității se înmulțesc exponențial, depășesc în ultimele săptămâni și capacitatea mea de a ține pasul cu deplasarea liniei dintre bine și rău politic.
Dar m-am găsit eu să mă plâng, când alții probabil sunt în plină angoasă a disonanței cognitive. Vorbeam, pe Facebook, săptămâna trecută, cu susținători ai Elenei Lasconi. Îmi permit să citez o concluzie a unui interlocutor: „Eu nu voi mai ieși deloc la vot dacă nu se poate democrație fără PSD. Deloc adică niciodată, pentru că efectiv nu are sens.”
Azi, doamna Lasconi spune, printre altele: „PSD este îndreptățit să dea prim-ministrul. (…) Marcel Ciolacu dacă își dorește. (…) Eu cred că sunt suficient de conștienți ca să o facă (să o susțină, n.m.) din proprie inițiativă, adică să spună PSD foarte clar că mă susține la alegerile de duminică. Dar nu este suficient. Îmi doresc foarte mult să pună în mișcare mașinăria de partid și când spun asta mă gândesc la primari.”
Asta după ce am aflat ieri de la un faimos jurnalist că PSD ar trebui să o susțină pe Elena Lasconi pentru a putea să fure în continuare din banii europeni.
Sunt sigur că nici oamenii din tabăra PSD nu se simt prea bine. Cel puțin baza partidului și simpatizanții trebuie să fie foarte „încântați” să stea la masă cu partidul care i-a jignit constant timp de 8 ani. Dar ei măcar au deja experiență în soluții de tăiat greața, după guvernarea cu PNL. Să nu spunem chiar soluții de șters plăcuța suedeză de pe obraz. LGBT curat.
Chiar dacă cele patru partide (PSD, PNL, USR, UDMR) ar reuși pe moment, iar coana Leana s-ar vedea președinte, balaurul AUR de care vă temeți acum va reveni ca un tăvălug peste 4-5 ani și va mătura cu adevărat totul în cale.
