Fermierii români primesc pe lapte mai puțin de doi lei pe litru. Un preț care nu acoperă nici furajele, nici energia, nici munca zilnică. În același timp, același litru ajunge la raft la un preț de trei-patru ori mai mare. Diferența nu se explică prin procesare sau transport, ci printr-un lanț de intermediere care sufocă producătorul.
Micii și mijlociii crescători de vaci sunt împinși spre faliment. Mulți renunță, vând animalele sau închid fermele. România produce lapte, dar nu își protejează fermierii. Importurile cresc, iar dependența de exterior devine politică de stat, nu accident.
Statul asistă pasiv. Nicio intervenție serioasă, nicio negociere reală, nicio plafonare corectă a adaosurilor comerciale. Consiliul Concurenței tace, iar marile lanțuri își păstrează profiturile.
Când fermierul primește doi lei și consumatorul plătește opt, problema nu mai este piața liberă. Este un abuz sistemic. Iar nota de plată o achită și producătorul, și românul de la raft.
